marți, ianuarie 31, 2017

A. mare si A. mic


Cât am fost studentă, am trăit în cămin. Iar în cămin, discutam mult între noi.
Nu aveam internet care să ne ocupe timpul, nu aveam telefoane mobile care să ne acapareze cu jocuri.
Iar temele de discuție erau diverse, unele se lăsau chiar cu dezbateri și uneori chiar certuri :) (constructive, desigur) 
Îmi amintesc că atunci când am discutat despre "Carieră sau familie?" eu am spus foarte sigură pe mine că eu am nevoie de amândouă pentru a fi în echilibru. Nu as putea să trăiesc fără o familie, doar pentru carieră, dar nici să trăiesc doar pentru familie, fără să am o carieră
Când vorbeam despre familie, îmi închipuiam mereu ca eu o să am cel puțin 3 copii ( chiar glumeam pe seama asta, închipuindu-ne cum o să ne întâlnim peste ani și eu o să le fac cunoștință colegelor cu o droaie de copii).
Acum, după mai mult de 15 ani de la acele discuții, părerea mea este aceiași. Asta chiar dacă multe s-au schimbat. Chiar daca sunt momente în care cariera o ia înainte și nu am timp să respir prea mult în familie. Sau momente ca cele de acum, în care cariera e abandonată pentru o perioadă și mă dedic 100% familiei. Uneori am luptat să acord mai mult timp uneia, uneori alteia. Dar căutăm  în continuare (acum în doi), echilibrul. Și atunci când ni se pare că apare, luptăm să îl păstrăm.
Nu am abandonat niciodată dorința de a avea mai mult de un copil. 
De ce nu doar un copil?
  • Poate pentru că eu mai am doi frați, suntem trei la părinți. Și mi s-a părut mereu ca e perfect așa.
  • Poate pentru ca fiind 3, am învățat să iubim frățește necondiționat, să ne susținem reciproc și să ne ajutam oricând.
  • Poate pentru că, am știut mereu ca frații sunt primii la care pot să apelez când am avut nevoie.
  • Poate pentru că doar prin familiile lor, am reușit să simt  și să știu ce înseamnă să fii o familie și mai mare cu și mai multă iubire.  
  • Poate pentru ca întâlnirile actuale între frați, familiile noastre mici și copii noștri, sunt mereu momente de neuitat, care ne bucură inimile și nouă, și părinților noștri.
În cazul Ameliei, primul copil,  decizia a venit rapid, poate un pic inconștientă la acea vreme ( fără job permanent, fără casă, etc). Nu, nu am regretat nici o clipă decizia, chiar daca a fost și foarte greu uneori. Dar cu mult mai multe satisfacții și bucurii.
După Amelia, însă, multă vreme am amânat să luăm o decizie în privința unui alt copil.
Cu mintea mai coaptă și poate prea raționali, aveam mereu diverse pretexte de " încă nu e momentul".
Principalul motiv însă a fost frica de a nu lua din nou drumul spitalelor. Mai uitasem sau ascunsesem departe amintirile dureroase. Dar ne era greu să nu ne gândim la aventurile prin care a trecut Amelia la începutul vieții ei. Și ne era frică să nu o luăm de la capăt.
Într-o zi, ne-am decis. Nu știu care a fost factorul hotărâtor. Nu faptul ca aveam casa noastră. Nici că aveam un job bun. Pur și simplu am simțit că e momentul.
Prietenii și familia ne-au ajutat să luam decizia potrivita, zic eu, la momentul potrivit. Unii ne-au convins prin exemplul propriu, alții prin încurajări.
A urmat o poveste lungă, cu multă așteptare, cu durere fizică și psihică, cu multe emoții și frică " cum va fi…
 

Azi țin de mână două fete: A.mare și A.mic cum le spun eu uneori. Mamă de pre-adolescentă și mamă de bebeluș.

Azi nu mai cânt " Are mama o fetită" ci cânt zilnic " Are mama două fete..frumușele foc"
Sunt mamă de două bucurii: una aparent calmă, timidă uneori, dar care devine o furtună când cineva îi strică confortul, cealaltă, aparent foarte agitată, în lumea ei "bebelușească", dar deja cu multa dorință de afirmare. 
Azi sunt mama...ca în fiecare zi :) La fel cum sunt din 2004 încoace :)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu