Povestea nasterii unei luptatoare

Introducere

Probabil o sa fie o poveste, o istorie cam lunga, dar nu ma voi uita la asta. Voi scrie tot ce tin minte, tot ce am retrait in mintea mea de atatea ori, tot ce am povestit in gand inainte sa ma apuc sa scriu. Pentru ca Amelia reprezinta totul pentru noi, reprezinta trecutul, prezentul si viitorul. Reprezinta speranta, optimismul, puterea si fericirea...

Poate intr-o zi va citi si puiul meu…

Dorinta...

….Copiii mi-au placut de mica. De la 4 ani, aveam grija de baietelul unei vecine, il schimbam, il puneam sa doarma. Imi placea sa merg sa ma uit la copiii din sat, chiar daca eram si eu un copil. La 5 ani l-am avut pe fratele meu mai mic. Eu l-am leganat, i-am citit povesti, si l-am invatat sa citeasca de la 4-5 ani scriind cu creta pe TV si sifonier. Fiind in scoala, mergeam mereu la clasa I si ma jucam cu ei, ii ajutam la teme. Fiind deja la facultate, am urmarit cum a crescut nepotica mea, ea fiind o parte din sufletul meu.

Ma visam mereu mama, si abia asteptam momentul sa imi strang si eu copilul meu in brate.

Uneori insa visele nu coincid cu realitatea. Uneori realitatea te poate dobori sau te poate face mai puternica…

Intai a fost un control ginecologic unde mi s-a spus ca am uter infantil si ca nu voi putea avea copii.

Apoi a fost alt control, la alt doctor, care mi-a spus ca am uter retrovers, ca voi avea copii, dar imi va fi foarte greu sa raman insarcinata.

Mama m-a incurajat spunandu-mi ca pot fi mama chiar daca nu voi purta copilul in burtica mea.

Dar eu am fost mereu o optimista incurabila. Desi simteam cum ingrijorarea isi face loc in sufletul meu, nu m-am lasat convinsa nici un moment.

In noiembrie 2003 am hotarat sa lasam totul in voia lui Dumnezeu. Eram hotarata sa incerc cu sarg si spor timp de un an de zile. « daca in acest timp nu raman insarcinata, voi merge la toti doctorii posibili si vom incerca tot ce se poate pana voi sti sigur care imi sunt posibilitatile ».

Cumparam mereu teste, la cateva zile. Decembrie, ianuarie, februarie.. nimic.. incepeam sa imi fac griji, dar ma incaptanam si mergeam dupa un nou test… nici macar sotul nu stia de framantarile mele, dar glumea pe seama mea, ca le faceam cea mai mare vanzare la farmaciste... Dar eu speram in continuare si traiam cu gandul ca intr-o zi visul mi se va implini.

Speranta traieste..

Pe 13 februarie, eram hotarata( a cata oara) ca e ultimul test. Hotarasem sa renunt si sa merg din nou la doctor pentru a vedea ce se intampla. Am pus testul in ''solutia magica'' si l-am lasat acolo. Am plecat de langa el si am revenit dupa mult timp, convinsa fiind ca voi vedea vesnica liniuta. Supriza mi-a fost de proportii: se vedeau doua liniute clare. Tineam tremurand testul in mana si nu imi venea sa cred.

Nu stiu cum m-am abtinut inca o zi si i-am dat vestea sotului, a doua zi de ziua indragostitilor.

Apoi impreuna am dat vestea parintilor si nasilor. Si tot nu intelegeam, cum de ei intuiau deja si eu nu imi dadeam seama ca cica nu prea mai suportam anumite mirosuri, ca la masa mai intai mancam muraturi, ca nu aveam pofta de mancare.. hmm, si eu nu vedeam nimic, eu vedeam doar testele cu raspunsuri negative…

Am facut prima ecografie la 11 saptamani. Am mers la doctor inca de la inceput. Am facut toate analizele posibile si am luat taoate vitaminele recomandate de doctorita mea.

La 16 saptamani mi-a spus sa fac Triplu Test. Nu intelegeam de ce, pentru ca citisem eu ca se face dupa 35 ani. Dar aveam incredere totala in doctorita si l-am facut.

Nu prea imi faceam mari griji. Eram fericita, traiam cu intensitate maxima fiecare clipa si vorbeam cu burtica inca din primele zile.

Ziua in care am primit rezultatul analizelor, a fost o zi de cosmar. Citeam si reciteam rezultatul si nu imi venea sa cred ca scrie rosu pe alb ca exista un risc foarte mare sa avem un copil cu Sindrom Down, rezultatul analizelor fiind 95 % corect. Am plans, am tipat, am cazut in deznadejde. Citisem deja ca asta insemna ca voi face amniocenteza pentru a vedea 100% rezultatul si ca daca se confirma, se recomanda intreruperea sarcinii. Nu concepeam asa ceva, nu intelegeam cum Dumnezeu a decis acest lucru. Cum sa ajung eu sa decid sa renunt la o viata care creste in mine. Sotul parea calm, desi il vedeam ingrijorat si tacut, dar ma incuraja ca totul e o greseala.

Apoi, asa brusc, m-am calmat. Am decis ca nu voi face nici o amniocenteza pentru a pastra speranta ca analizele au fost gresite. Am decis ferm ca voi merge pana la capat cu orice pret. Brusc, eram atat de linistita si gandeam atat de clar , stiam ca daca Dumnezeu va decide sa fie cu SD, inseamna ca asa trebuie sa fie. Va fi copilul nostru si il vom iubi oricum.

Doctorita s-a mirat de decizia mea. M-a pus sa semnez ca am renuntat oficial la amniocenteza si ma bucur ca dupa asta, nu mi-a mai zis nimic toata sarcina.

Am vorbit iar cu Dumnezeu( ma bucur ca in acea perioada, o faceam destul de des, imi pare rau ca acuma nu o fac la fel) si i-am spus ca daca vrea sa renunt la sarcina asta, sa o faca el, ca eu nu decid asa ceva.

Si din acel moment, imi alungam orice gand negativ in legatura cu asta. Seara ma rugam sa fie o greseala a testului si sa am un copil sanatos( ce mama nu se roaga pentru asta)

Din fericire, am reusit sa imi gasesc un job in luna a 5-a de sarcina, asa ca asta m-a ajutat si mai mult sa nu ma gandesc la rele. Mergeam constiincioasa la serviciu, desi era unul temporar si fara acte. Dar imi placea ce fac si as fi mers pana in luna a 9. Totusi, cand am trecut in luna a noua, am ramas acasa, sa nu le dau emotii celor de la serviciu, daca ma apuca nasterea pe-acolo. Dar am continuat sa lucrez de acasa. Nu aveam internet inca, asa ca alergam dimineata la un cafe-net care se afla la 15 min de mers. Luam de acolo fisierul, veneam acasa, il faceam, si fugeam inapoi. Aveam asigurata o plilmbare de o ora, in viteza, in fiecare zi. Daca reuseam, luam si doua fisiere, deci doua plimbari.

Dar eram fericita, optimista. Bebe misca in continuu. Nu stiam exact cand o sa nasc, data probabila a nasterii se afla undeva intre 20 septembrie si 5 octombrie.

La inceputul lui septembrie, doctorita mea a plecat in concediu si m-am tot rugat sa vina pana nasc, ca doar ea imi supraveghease toata sarcina. In sfarsit s-a intors si pe 23 septembrie 2004 am mers la control. Mi-a spus ca bebe e bine, cu capul in jos, dar mai e pana nasc. Veste proasta: maternitatea Polizu intra in reconstructie, asa ca toate gravidutele pleaca la Filantropia. Mi s-a cam stricat dispozitia, dar ce puteam sa fac. Orice graviduta isi doreste sa ii primeasca nasterea doctorul care a supravegheat-o luna de luna, care ii stie toata istoria sarcinii, deci e clar de ce nu imi convenea.... Mi-a dat un numar de telefon al unei doctorite de la Filantropia. Sa o sun si sa o previn ca voi naste cu ea. Alte ganduri, alte emotii...

Ziua visata...

Am amanat pe luni sunatul doctoritei si am fugit iar la cafe net sa imi iau de lucru. Ma simteam tare bine lucrand de acasa.

Asa ca vineri mi-am luat si pe we sa lucrez.

Sambata spre duminica, pe la 5 dimineata am inceput sa simt niste dureri, care veneau ca niste valuri si treceau. M-am trezit si analizam. M-am gandit ca sunt contractiile false de care citisem, asa ca am luat ceasul si o hartie si imi notam : la inceput erau cate 12 minute intre ele, pe urma au ajuns la 10 minute. Ma gandeam ca cine stie ce o fi, dar de nascut nu nasc atunci. M-am ridicat din pat, am calcat un tricou pentru mine si unul pentru sot .

L-am trezit si pe sot sa mancam si sa mergem la Filantropia la camera de garda, ca doar nu o sunam pe doctorita aia necunoscuta duminica dimineata.

Am mancat foarte putin, desi eram in continuare sigura ca nu nasc in ziua aia, ca eu am de lucru si nu am predat fisierul.

Contractiile incepuse sa fie din 7 in 7 minute. La fiecare 7 minute, primeam cate un val de durere de mi se oprea respiratia( sau asa credeam eu).

Dar eu zambeam chiar si cand aveam contractia ca sa nu ii dau emotii sotului meu si sa nu cumva sa incurce traseul din cauza asta.

La camera de garda era doctorul Radulescu. Nu imi spunea nimic numele lui, dar m-am gandit ca nici in visele mele nu mi-am inchipuit ca voi merge la ginecolog barbat( pitici in capul meu, ce vreti)

Mi-a citit toate hartoagele din istoric, aranjate frumos in ordine cronologica intr-un dosar cu sina( am mania aranjatului hartoagelor, si acuma fac la fel) si m-a poftit la controlul « multasteptat » de orice femeie. Asa cum ma asteptam mi-a zis « colul e un pic sters, dar nasterea nu se declanseaza in curand… » Hehe, bucurie pe capul meu, dar nu am apucat sa cobor dintre picioarele caprioarei ca am auzit continuarea « … dar copilul este in pozitie pelviana si probabil va trebui sa faceti cezariana.. »( bine ca citisem si stiam ce e asta).

Sar si eu cu replica de cunoscatoare : « aa, pai cum asa ca joi era cu capul.. asa repede s-a intors.. ».

Noroc ca doctorul avea aparat ecografic la el in cabinet si am mers acolo, pentru a verifica cele spuse( mi-a placut mult ca nu s-a suparat, si nu a zis ceva ca i-am contrazis vorbele ci a vrut sa verifice si sa imi arate si mie adevarul)

Mi-a confirmat pozitia pelviana a bebe-ului( nici pana in ziua de azi nu stiu cand a reusit sa se intoarca in burtica aia mica a mea, fara sa-mi dau seama) si mi-a zis sa merg la vestiar sa ma pregatesc de cezariana.

Ciudat ca eram foarte calma ( probabil eram pregatita sa ma intorc acasa, si nu am luat cu mine emotiile).

Mi-a facut o tipa toaleta, mi-a dat un halat urat si decolorat si m-a trimis la sala de nasteri. In tot acest timp, contractiile erau din ce in ce mai dese si mai dureroase, dar suportam inca. Dar contractiile mi s-au parut floricele in momentul in care mi-au pus sonda, care durea de groaza. Asa cu sonda pusa si cu contractii tot mai greu de suportat, m-a gasit anestezistul, pe care in gandul meu l-am pomenit « de bine » ca ma tinea de vorba, intrebandu-ma detalii despre Moldova si Chisinau( aflase ca sunt de dincolo de granita).

Intre valurile de durere, ii spuneam despre nivelul de trai si despre posibilitatile moldovenilor de a-si aranja viata.

In sfarsit, a trecut la tema « nasterea » si m-a intrebat ce anestezie vreau : generala sau rahia. Si atunci mi-am dat seama ca in timpul sarcinii am trecut cu vederea toate paragrafele despre cezariana si anestezie… citisem tot ce se poate despre sarcina naturala, dar habar nu aveam despre anestezii si ce era mai bine ptr mine. L-am intrebat daca e vreo deosebire intre efectele lor si pentru ca a zis ca nu, am ales rahia ca sa vad eu cand iese bebe din burta. Mi-a pus anestezia, m-au pus pe masa de operatie, mi-au legat mainile ca la rastignire, si tocmai cand ma preocupa gandul sa nu inceapa sa taie inainte sa isi faca efectul anestezia, doctorul m-a intrebat daca simt ceva si au inceput sa taie. Nu simteam nimic bineinteles, dar vedeam in tavanul din metal arginitiu cum sa mareste culoarea rosie. Pe urma am auzit cum strigau” trage, apuca, trebuia sa faci incizia mai mare, tine bine.. gata”..

Gata ? A iesit ?...Dar eu nu auzeam nimic....

Momentul asteptat...

Chiar cand ma pregateam sa intru in panica, am auzit un plans de bebelus. Era EA. Un plans firav pe care aveam impresia ca il stiu de o vesnicie. Un plans scurt speriat ca a intrat intr-o lume noua, dupa care a tacut. Era 26 septembrie 2004, ora 15.45.

Mi-au adus-o sa o vad.

Era infofolita in scutec si ii vedeam doar fata si ochii care clipeau des-des de parka vroiau sa vada ceva anume. Imi curgeau lacrimile desi credeam eu ca nu am emotii si ca ele curg asa, de la efectul anesteziei. Am reusit sa vad ca are buzele perfect conturate, ca la tati, asa cum mi-am dorit si au plecat cu ea. Mult timp m-am gandit ce a insemnat expresia fetei ei de atunci, o expresie a fetei care mi-a dat un sentiment ciudat pe care nu l-am mai simtit dupa asta... Mult mai tarziu mi-am da t seama ca pentru mine fata ei exprima curiozitate. Era momentul in care noi doua ne cunosteam, momentul despre care i-am povestit de atatea ori in burtica, momentul in care m-am simtit analizata, de parca vroiam sa vad confirmarea ca ma accepta in viata ei, momentul in care am devenit MAMA. Cate schimbari aveau sa aduca acest moment in viata noastra...