04 iunie 2017

Adolescentul are și el așteptări de la părintele lui


28 mai, 2017
Adolescenții trăiesc și se exprimă intens
 O ascult pe Oana Moraru, care vorbește blând, cu zâmbetul pe buze, dar ferm și hotărâtă. Hotărâtă în a ne învăța ce știe ea despre ce se întâmplă cu copiii noștri la adolescență. 

Când am primit șansa de a participa la seminarul Oanei Moraru (mulțumesc, Parenting PR), m-am bucurat foarte mult, dar am avut și o temere. Citisem pe internet că Oana are un stil diferit față de alți traineri, însă mă temeam că voi pleca, de acolo, ca de la multe alte seminare, cu multă teorie, multe notițe, dar puține practice sau aplicabile în cazul nostru. 
Recunosc însă, cu mâna pe inimă că, întâi m-a cucerit prin felul ei de a fi și de a vorbi.
Ne povestește foarte mult din experiența ei ca dascăl, dar și ca părinte. Nu dă impresia că soluțiile găsite sau propuse de ea, sunt soluțiile perfecte, ci le propune doar ca pe niște posibile soluții bazate pe experiență sau argumente științifice.
În plus, a avut ideea genială de a veni cu câțiva adolescenți, care ne împărtășesc din trăirile lor. 
Ascult fără să clipesc.
Uneori simt că îmi vine să plâng. Poate hormonii alăptării îmi joacă feste. Poate că mă apropii de 40 ani, vârsta la care, conform celor spuse de Oana, se declanșează o nouă criză a adolescenței. 
Unele experiențe relatate de Oana sau de copiii care au venit cu ea, mă emoționează, dar în același timp sunt ca o revelație pentru mine. Simt că descopăr în ceea ce spun ei, ceea ce simte de multe ori Amelia. Doar că ea încă nu e la vârsta la care să o exprime cu atâta maturitate și argumentare. 
Adolescenții ăștia sunt fenomenali și ating cele mai sensibile corzi ale părinților din sală. Îi văd cu coada ochiului și pe alți părinți, care pălesc sau roșesc, la fel ca și mine, când îi aud pe adolescenți. De parcă ar zice și ei la fel ca mine"am trecut și eu prin asta! " sau "Aha, acum înteleg!"


Ah, cât mă bucur că am venit la timp la un seminar pe această temă !
Avem și noi câteva experiențe adolescentine trăite, dar totuși suntem abia la începutul acestei perioade bogate în trăiri. Mai avem timp să învățam și să alegem ce e mai potrivit pentru relația noastră. 
Dintre mărturiile adolescenților veniți cu Oana, desprind câteva idei, care simt că încep să se contureze și în capul Ameliei: 

  • Părinții nu mă înțeleg!
  • Părinții nu au cu ce să mă ajute !
  • Părinții nu mă ascultă!
  • Părinții vor să își arate puterea!
Și ce e mai important, rețin că, principalul mesaj al adolescenților este: "Lasă-mă în pace!"
Și simt că dorința mea cea mai mare este, să fac tot posibilul ca părinte, ca Amelia să ajungă să nu gândească sau să spună asta...


4 iunie 2017. 
Adolescenții au și ei așteptări de la noi, părinții.
Imediat după seminar, m-am apucat de scris articolul. Eram bucuroasă că  « Vaai, cât de multe am aflat, ce logic pare totul ! De azi știu ce am de făcut»
La scurt timp, însă, am avut o mică dispută cu Amelia, moment în care ea mi-a spus :
- Degeaba ai fost la seminarul ăla, așa și nu înțelegi nimic !
Nu mi-a picat bine și prima reacție a fost să îmi caut scuze și să găsesc și partea ei de vină (« nu aș fi reacționat așa, dacă tu…»)
După care am tăcut și m-am gândit la cele auzite la seminar și la cele spuse de ea. 
- Să te văd Lilia, ce faci acum ?, mi-am zis. Ai participat la seminar, să înveți ceva nou, ai învățat și notat multe. Dar cum stăm cu practica ?
În cap mi se învărteau toate informațiile de la seminar iar privirea dezamăgită a Ameliei îmi sfredelea inima.
Mi-am amintit de adolescentul care ne spunea ca el recunoaște mereu că greșește și și-ar dori ca și părinții lui să poată să o recunoască uneori.
M-am gândit că atunci când era mică, îmi ceream scuze mult mai des, decât o fac în prezent. Uneori uit că e copil și, deși ea încearcă să îmi spună, mă aventurez într-o luptă de la egal la egal.
Mi-am cerut scuze Ameliei cu toată sinceritatea. Pentru că, avusesem o reacție exagerată. I-am spus ca am înțeles că aș fi putut să fac altfel și sigur nu ne-am fi certat și ea ar fi înteles altfel ce vreau eu.
Am văzut-o că s-a luminat ! Am simțit că a fost ceea ce își dorea! Să îi arăt că știu să îmi recunosc greșeala și să îmi cer scuze. 


Mi-am mai luat câteva zile să rumeg atent tot ce am aflat la seminar. Am recitit notițele, am răsfoit de câteva ori suportul de curs, pentru a vedea cât de aplicabil este totul pentru noi.
Așa, dintr-o parte, totul pare aplicabil și foarte logic, bazat pe explicații științifice, care țin de dezvoltarea creierului adolescentului în această perioadă. 
Dar, vorba aia «practica ne omoară »! 


La ce se așteaptă de fapt, adolescenții de la noi, părinții? Pot eu, ca părinte, să răspund tuturor așteptărilor copilului meu ?  
 
La seminar, Oana i-a întrebat «  Ce vă face să va simțiți iubiți ? »
Răspunsurile au fost : 
  • Atunci când este pur și simplu lângă mine !   
  • Atunci când mă aprobă !   
  • Atunci când ne spun că ne iubesc. 
  • Atunci când mă ascultă, orice aș spune ! 
Vedeți cât de simple sunt așteptările lor?   


Așa că, mă decid, să încep în a fi un părinte mai bun, de la cateva idei, desprinse din seminar. Idei, care cred eu, respectate de noi, părinții,  ar fi un bun început pentru a răspunde așteptărilor adolescenților nostril și pentru  merge pe un drum echilibrat al adolescenței  : 



 
  1. Empatizează!  
   O adolescentă de la seminar spunea: « Eu nu vreau să îmi spună că va fi bine, eu vreau să îmi spună că știe cât îmi e de greu acum! »
   2. Nu banaliza niciodată! 
   În această perioadă, adolescenții sunt foarte sensibili. Sunt plini de trăiri intense și care dansează în interiorul lor pe ritmuri foarte diferite. Dacă lor li se pare important, așa este! În acel moment, este foarte important ca dunga aia de pe tricou să fie roșie și nu albastră! Crede-l ! 
   3. Ascultă-l! 
   Nu vorbi la telefon, nu te uita în altă parte, nu vorbi despre tine și viața grea pe care ai avut-o, dacă adolescentul nu ți-o cere. Un adolescent de la seminar a zis: « Acum e vorba despre mine, doar ascultă-mă! » 
   4. Lasă-l să conteste! Are nevoie să conteste! 
   Casa este locul cel mai sigur unde pot să o facă. Lasă-l să învețe să o facă cu tine, va avea mult mai multă încredere în sine și în tine.  Este mare lucru să știe să conteste, cu respect și diplomație ! 
   5. Arată-i respect ! 
   Respectă-i părerile, respectă-i spațiul lui, respectă-l pe el ca persoană.  Dacă tu îl vei respecta, ghici ce ? Și el o va face cu tine. Și nu doar pentru că ești părintele lui și așa «se cuvine», cum se zicea înainte. Ci pentru că va fi ceva natural și reciproc
   6. Fii sincer cu el !
   În perioada adolescenței, copilul simte foaarte bine când nu ești sincer, când în spatele cuvintelor sau a gesturilor se ascunde ceva.  Și nu va ezita să te taxeze pentru asta.
   7. Fii disponibil pentru el, atunci când are nevoie, nu atunci când ai tu timp !
   Un adolescent trăiește intens atunci ! El nu poate aștepta până părintele devine disponibil pentru el. Are nevoie să fie ascultat și înțeles atunci și nu mai târziu ! 


Dacă mai sunt idei de respectat de către noi părintii? Ohoho, cu siguranță ! Oana a deschis doar o mica parte din "cutiuța adolescenței" . A scos din ea  câteva din cele mai importante idei, dar zic eu, că acum am liber să o completez până la 25 ani (când spunea Oana ca se termină  adolescența cu adevărat).


Dacă voi reuși să le respect ?
Hmm, voi încerca ! Încă îmi mușc buza când trec pe lângă camera Ameliei și recunosc că poate nu voi reuși să o las pe ea să decidă când face curat în camera ei ( dar m-am abținut o săptămână, da ?) Încă nu pot trece peste faptul că deși e camera ei, e casa noastră, care trebuie să fie ordonată peste tot.
Dar încerc, of ce mai încerc..
Deci : 
To be continued… așteptăm partea a II-a :)


P.S Mai multe detalii despre cele discutate la seminarul Oanei Moraru puteti citi pe urmatoarele bloguri:
Anca Ilie: http://b24kids.blogspot.ro/2017/05/adolescenta-un-taifun-emotional-despre.html
Ana Nicolescu: https://mamicaurbana.ro/adolescenta/
Mihaela Dămăceanu:  http://www.blogdefamilie.ro/2017/06/daca-se-simt-iubiti-adolescentii-se-reintorc-catre-noi.html
Bianca Timsa Stoicescu: https://despresufletulmeu.wordpress.com/2017/06/04/adolescentii-si-pretentiile-parintilor-lor/

20 mai 2017

Mama în fiecare zi..de adolescent: supravieţuire sau armonie?

- Câți ani are cea mare? aud din nou întrebarea.
De fiecare data mă gândesc un pic înainte să răspund. De parcă abia atunci conștientizez cât a crescut și cât e de mare ( deși, dacă te uiți la ea, pare micuță și încă mai vreau să o protejez și ajut, chiar și când ea zice că nu vrea). 
- Hmm...12 jumătate..termină clasa a VI-a.
- Uau, mi se răspunde. E mare deja. La vârstă asta e deja ușor. Nu mai e ca atunci când era mică. Se descurcă singură și cu siguranță, te ajută și cu cea mică
- Mai ușor? mă gândesc. O fi, da. În special după ce a scăpat de spitale, a devenit mult mai ușor. Dar, DOAR fizic, pentru că nu o mai port în brațe ca pe cea mică, nu o îmbrac, nu îi dau să mănânce. 
Dar, din punct de vedere psihic, intelectual, din punct de vedere al suportului moral pe care trebuie sau nu trebuie să îl ofer, vrea sau nu vrea să îl primească în anumite momente...din toate punctele astea de vedere, la vârsta adolescenței, e tare greu! 
În primii ani de viață, orice zice mama e sfânt,  mama știe cel mai bine și orice s-ar întâmpla copilul vine întâi la mama. 


La 12-13 ani, lucrurile sunt foarte diferite. Iar eu ca părinte, mă aflu de foarte multe ori în impas și nu știu ce să spun, cum să îi răspund, ce să fac. 
Și toate astea, în condițiile în care, Amelia chiar nu este un copil dificil. Nu e nici rebelă. Mă surprinde uneori prin maturitatea gândirii ei și prin modul în care știe să își exprime așteptările.
Însă, vârsta și schimbările hormonale ( și ale ei, dar și ale mele :))) ) își spun cuvântul.

Oho, de câte ori ajungem și noi să ne testăm răbdarea una alteia. 
Observ cum așteptările ei se schimbă de la o zi la alta: azi vrea să îi dau un sfat mai detaliat, mâine să o las în pace. Poimâine vrea să o țin în brațe când plânge sau din contra, să nu întru în camera ei.
Recunosc, că de foarte multe ori nu știu cum să reacționez și ce e mai bine să fac. 

Dar, știu că a fi "mamă în fiecare zi" este un proces continuu de învățare iar cheia echilibrului relației dintre noi două este în primul rând la mine.
Așa că, m-am bucurat tare mult, când am auzit că pe 28 mai la DoubleTree by Hilton Bucharest, se va derula un seminar dedicat părinților și dascălilor de adolescenți.  
Eu personal, nu am găsit pană acum evenimente pe această temă, așa că, sunt și nerăbdătoare, dar și curioasă, să văd despre ce e vorba. 


Seminarul menționat,  se numește" Adolescența, anii identității" și va fi ținut de către Oana Moraru,  fondatoarea și managerul școlii  Helikon din Călărași. Mentor educațional și cu 20 ani de experiență în domeniul pedagogic, Oana Moraru ne vorbește în întâlnirile ei, despre relația părinte-copil, părinte-dascăl, copil-dascăl, părinte-părinte, copil-copil și alte relații care au rol fundamental în dezvoltarea copilului de la vârsta cea mai fragedă până la maturitate. 

Pentru cei care, la fel ca și mine, nu știu ce să facă și cum să facă față anumitor situații, sper că acest seminar e locul potrivit pentru a afla.


Sper că împreună cu Oana vom găsi răspunsurile la multe întrebări  legate de comunicarea cu copilul în perioada adolescenței, apropierea sau distanța pe care trebuie să o avem în această perioadă unii față de alții, sprijinul oferit și ajutorul acordat în căutarea vocației, în alegerile pe care le face, etc, etc. ( întrebările pe această temă nu se termină niciodată, nu?)
Eu cred că acest seminar va fi un bun început pentru mine, pentru a găsi abordarea cea mai potrivită pentru ca perioada adolescenței Ameliei să ne rămână în minte, nu ca o luptă pentru supraviețuire, ci ca o perioadă echilibrată, armonioasă și de ce nu, chiar plăcută.
Prețul pentru acest seminar este 250 RON. Dacă doriți un bilet cu preț redus, adică 200 RON, scrieți un mail la : voceaparintilor@gmail.com și folosiți codul : ParentingPR_mamainfiecarezi. 

18 aprilie 2017

Ce-as fi eu, daca as putea fi orice mi-as dori sa fiu?

"A fi sau a nu fi: iată-ntrebarea" (W.Shakespeare)

 
Si daca raspunsul este " A fi!" atunci ce ar fi bine cel mai bine sa fiu?
Si daca raspunsul este "A nu fi" atunci cum ar fi bine cel mai bine sa nu fiu?

 


Voi cum decideti ce sa fiti si ce sa nu fiti? Si cate ore/minute pe zi sunteti? Cate minute nu sunteti?
In ziua de azi, majoritatea alergam sa fim apreciati si recunoscuti. Majoritatea ne dorim sa fim mangaiati pe cap si sa ni se spuna: ce bine ai ales sa fii cine esti azi!
Nimeni in viata asta nu exista doar pentru el. Imbracam forme diferite, in diferite etape ale vietii, cu un anumit scop, pentru cineva, pentru ceva, pentru putin sau pentru mult.
 


Ce-as fi eu, daca as putea fi orice mi-as dori sa fiu?
Depinde ce imi doresc si care este scopul final.
Daca scopul meu este sa fiu vedeta sezonului si sa fiu cautata, curtata si « cumparata » , as decide ca acum este cel mai bun moment sa fiu o...pasca. 
Sursa: arhiva proprie
Una din aia, aburinda, cu branza si oua de tara, galbene si sanatoase. Daca as fi o pasca din asta foarte buna, as avea cele mai mari sanse sa fiu cautata, sa se bata lumea pe mine. Sa fiu vedeta sezonului!
Sau as putea fi drob. O bucata de drob bine facut, din produse sanatoase de tara, cu miros si aroma imbatatoare.
Stiu, exista zeci de tipuri de pasca sau drob. Cum as face sa fiu eu cea mai cautata?
As incerca sa apelez la unul dintre partenerii media ai concursului Super Blog. Sau, nu, mai bine la unul dintre partenerii Super Blog.


Cum de ce? Pai, toti partenerii Super Blog sunt un fel de vedete despre care se zice ca fac cele mai tari advertoriale( bine, mie mi se par uneori niste clovni . Nu sariti, nu ii jignesc, o zic in sens pozitiv.  Clovni sunt pentru mine, cei care "urmaresc să provoace râsul prin poznele sale"( cf. DEX). Dar sunt doar momente, in rest mi se par baieti buni, de la care ai ce invata (si cu care te poti amuza cred, daca ajungi sa ii cunosti).


Asa ca as putea cu succes, sa " il rog" pe oricare dintre ei sa ma laude frumos si sa ma descrie ca fiind cea mai buna pasca si cel mai gustos drob de pana acum. Nu as sti pe cine sa aleg, pentru ca nu il cunosc pe nici unul.


Ar putea fi Emil Calinescu, despre care am auzit ca poate scrie cu umor dar in mod serios despre orice,  sau ar putea fi Bianca Alexandra Bîzîiac despre care am auzit ca e dura ca si juriu, dar foarte buna la scris.
 


Dar, eu nu vreau sa fiu vedeta sezonului ( desi mi-as dori sa scrie Emil sau Bianca despre mine o data). Dar mi-as dori sa scrie despre mine, cea care sunt eu acum, nu despre mine ca un produs pe care il lauzi pentru ca vrei sa il vinzi, cum ai vinde un nasture la mercerie.

 


  • Eu vreau sa fiu eu, fiica cea care asteapta nerabdatoare sa ajunga acasa la mama si la tata, pentru sarbatorile in familie.
  • Eu vreau sa fiu eu, mama cea care cauta sa cumpere si sa poarte neaparat aceiasi esarfa cu fluturi si flori, cum poarta si cele doua fete ale ei.
  • Eu vreau sa fiu eu, copilul care se bucura sa se dea in leagan, chiar si la 36 ani.
  • Eu vreau sa fiu eu, sotia care se bucura chiar si de o plimbare de 5 minute, pe subseara, sub clar de luna, dar tinand strans mana celui iubit.
  • Eu vreau sa fiu eu, femeia care se bucura de fiecare data cand ii infloreste o muscata la geam, oricare ar fi culoarea ei( I-am dedicat si un post pe blog o data).
  • Eu vreau sa fiu eu, bloggerul care isi simte coltului ochiului umezit, de fiecare data cand scrie despre oameni dragi sufletului. Sau de fiecare data citeste pe la alti bloggeri ceva emotionant, plin de suflet si drag.
  • Eu vreau sa fiu eu, omul care pastreaza intr-un chenar al sufletului, doar amintirile frumoase si doar bucuria gandului si nu se lasa niciodata provocata de nici o incondeiere, de nici un gand prafuit sau innegrit de rautate.


Sursa: Tumblr
Eu vreau sa fiu eu si sunt ceea ce vreau sa fiu
 


Ce forma imbracam atunci cand decidem sa fim? Sub ce forma ne ascundem atunci cand decidem  sa nu fim?


Avem noi oare puterea de a etira momentul in care va trebui sa decidem sa nu mai fim ?
Acest articol a fost scris pentru Spring Superblog 2017

13 aprilie 2017

Argila si efectele miraculoase



Argila- material de constructie?

Cand eram copil, lutul era pentru mine material de constructie. Si atat.  
Aveam in sat "lutarie", adica un deal mare din care se extragea ceea ce numim astazi argila.
Pe atunci, eu stiam doar ca  lutul se amesteca cu balega de cal si cu paie, se framanta cu picioarele, iar a doua zi, barbatii si femeile, faceau cu mainile goale, chirpici, care dupa ce se uscau, erau folositi la constructia casei in loc de piatra.
Nu intelegeam niciodata cum de oamenii lucrau lutul cu mainile si picioarele goale si nu pateau nimic. Ma uitam la ei, cum se aseaza la masa, dupa munca obositoare dar eficienta. Pareau ca sunt bine. Nu vedeam pe ei bube, mancarimi, pete rosii sau vreo urticarie pe corp.
Nici prin cap sa imi dea, in acea vreme, ca lutul, sau argila cum ii spunem astazi, nu doar ca nu e daunator mainilor si picioarelor goale, ci este chiar recomandat pentru sanatatea si prospetimea pielii si a corpului.
 
Nu tot ce e frumos, e si miraculos

Am descoperit argila ca si remediu natural multi ani mai tarziu, cand, adult fiind, am avut o problema dermatologica cu pielea de pe palme. Vizitele la dermatologi, cremele renumite si frumos ambalate, medicamentele administrate nu ma ajutau in nici un fel. Ajunsesem sa nu mai am amprente, iar pielea de pe palme, crapa pur si simplu si sangera.
Cand parea ca nu o sa gasesc vreo data o solutie, cineva mi-a recomandat o cura cu argila de baut si cataplasme cu argila pe palme.
Am fost neincrezatoare. Cat de folositoare poate fi aceasta argila, care nu are miros si nici vre-un gust care sa ma ademeneasca. Si, sa fim seriosi, amestecata cu apa, nu arata prea aspectuos. Imi mai trebuia niste balega si ma apucam de facut chirpici..
Dar, pentru ca nu aveam alte solutii, iar mainile sangerau din ce in ce mai mult...
Am cautat intai ceva informatii, sa nu ma apuc sa beau vreo otrava. Macar daca era sa o fac, sa stiu ce fel de otrava e.
Nu doar ca am gasit argila de vanzare ( si de baut, dar si pentru "masca"  pe maini)  ci am gasit si o multime de informatii care imi spuneau ca Argila este chiar miraculoasa. De ce? Nu o sa va insir aici tot ce am aflat despre argila, pentru ca as putea scrie o carte.
Daca dati o cautare pe internet, veti gasi o multitudine de motive pentru care argila trebuie sa fie nelipsita din casa sau din cosmeticele pe care le aveti in casa. Voi enumera insa, doar trei motive, pe care le-am retinut inca de la prima cautare si care m-au convins sa incep cura de argila.
  • Argila contine o multime de minerale si substante necesare organismului ( Fier, Calciu, Magneziu, etc.)
  • Argila "suge" toate toxinele din organism si de pe piele si le curata si regenereaza mai bine decat orice alt medicament
  • Argila este si antiseptic si poate alunga bacteriile, mai bine decat gelurile antibacteriene ( care mai sunt si pline de chimicate)
In perioada in care am tinut cura, m-am simtit mai energica si mai plina de viata. Am simtit ca sunt zen, cum zic eu si ca nici o problema, nu e grava, daca nu e problema de sanatate.
Intr-o luna de zile, problema mea dermatologica a disparut si nici ca a mai aparut pana in ziua de azi ( au trecut vreo ceva ani). De atunci am reusit sa am pielea frumoasa si catifelata pe maini.
In schimb, de atunci, din casa mea, nu au disparut niciodata, argila si produsele pe baza de argila.

11 aprilie 2017

Fotografie incarcata de emotie

In serile de vara, dupa ce soarele apune luand cu el caldura dogoritoare, imi place sa ies in gradina si sa ma relaxez. Ma asez pe banca sau ma intind pe iarba si ma uit la stele si la luna. E liniste, pace si racoare.
Amelia mi se alatura de multe ori. Uneori vine si tati.  Ne place sa stam sa depanam amintiri. Mi s-a intamplat de multe ori sa zicem: « eu nu tin minte asa ceva! » « Sigur a fost asta? » , « Nu te cred ! Cand a fost asta ? »
Si atunci, "reminder"-ul cel mai bun pentru toti sunt fotografiile.  Sunt un fel de: "ti-am spus eu!"
Fotografiile readuc langa noi, nu doar amintirea unor clipe uitate, ci si emotiile, trairile, bucuria sau tristetea momentului.
Cat mi-as dori sa imi reamintesc emotiile din copilarie prin fotografii! Din pacate nu prea am fotografii din acea perioada si bineinteles, peste multe dintre cele traite atunci, a trecut uitarea.
Ma bucur insa, pentru ca, fetele mele vor avea posibilitatea sa retraiasca si momentele pe care le-au uitat, prin multitudinea de fotografii pe care le facem.


Zilele trecute "rascoleam" prin fotografiile digitale si am gasit poza de mai jos. M-am uitat la ea si am simtit instant bucurie si emotie.


La prima vedere este o banala fotografie a litoralului romanesc. Dar pentru noi are o incarcatura si o poveste aparte. Este o fotografie speciala, pentru ca este fotografia care reprezinta prima noastra mini-calatorie adevarata in patru. Sunt primele noastre emotii traite pe malul marii, in calitate de familie completa, de 4 oameni ( de fapt doi dintre ei, doar omuleti).

Imi amintesc ca eram foarte stresata cum va fi, ce vom face, cum ne vom descurca. A. mic, cum ii spunem noi, avea doar 4 luni si un pic. Inca nu iesise din Bucuresti. Nu avusese un drum mai lung de o ora si acela pana la doctor si inapoi. Faceam liste peste liste cu necesarul de luat.  Am umplut masina de bagaje mari si mici, in ideea ca " poate vom avea nevoie".
Insa, cand am ajuns la mare, si am respirat aerul sarat, am ascultat primele valuri, am inteles ca nu aveam nevoie de nimic, decat de noi insine. De noi patru, familie completa si implinita.
Marea ne-a reamintit ca orice vacanta sau calatorie este speciala, daca o petreci alaturi de oameni dragi. Marea ne-a reincarcat cu energie pentru inca un an de zile si ne-a daruit amintiri pastrate cu drag in inimile noastre si prin fotografii.
Pentru Adelina, aceasta fotografie va reprezinta frumosul si specialul din prima ei vacanta.
Interesant este ca si pentru Amelia, poza primei vacante e tot de la mare. Marea Romaneasca, cu ale ei avantaje si dezavantaje :) Dar cu multe emotii, pe care le retraim de fiecare data cand vedem acea fotografie, dar si altele.

28 martie 2017

Tumbelina in Tara Minunilor

Nu am vazut nici un iepure alb cu joben si nici nu am fugit dupa el in vreo vizuina. Si totusi vad ca pe panoul mare din fata mea scrie: Tara MInunilor!
Cum am ajuns eu Tumbelina, in Tara Minunilor?
Ce am facut?


Bine, stiu ca sunt nazbatioasa si uneori ma bag prin locuri necunoscute si nebanuite. Dar, astazi, nu am apucat inca !
Imi amintesc ca m-am furisat tiptil de langa mama, la somnul de pranz. Dar nu e nimic nou in asta: ea nu stie, dar eu fac asta in fiecare zi. La pranz ea adoarme inaintea mea. Eu stau cu ochii inchisi si ascult pana respiratia ei e regulata. Deschid ochii, ma uit la ea cateva secunde si tiptil , tiptil ma furisez de langa ea.


Dar, cum am ajuns eu aici ? Ce am facut? Sa imi amintesc…am coborat tiptil din pat si…brusc am ajuns in tara Minunilor ! Atat? Hmm..
Ce fac acum? Cum ajung inapoi? Am doar jumatate de ora pentru a reveni tiptil inapoi langa mama.Dupa aia se trezeste sa verifice daca sunt invelita, daca dorm bine.
Ma uit in dreapta si vad : o ferma albastra cu animale miiici si multe, ascunse prin iarba inalta.
Ma uit in stanga : vad doar multe casute mici, albastre, ca de pitici. Toate ascunse si ele prin iarba inalta cat copacii.
Hmm, pare mai mult un sat pierdut in iarba inalta, decat Tara Minunilor. Si unde e casuta iepurelui ? Sau Palarierul, Regina de Cupa ?
Pasesc atent prin iarba ( Cine o fi facut iarba asta atat de inalta ?). Fac pasi mici, marunti si inaintez cu greu. Cand mai aveam putin pana la casutele mici, m-am oprit brusc speriata. Am vazut niste omuleti mici albastri cu scufite pe langa casute. Parca sunt intr-un film de animatie, zau…atat de multi si toti albastri !

Imi era frica sa inaintez pentru ca stiam de la mama ca nu am voie sa vorbesc cu persoanele straine.  Dar, atunci, cine m-ar putea ajuta sa ma intorc acasa ?
Exact cand ma gandeam daca sa mai fac un pas spre casute, aud o voce in spatele meu :

   - Ce faci, aici Tumbelina ?

Am sarit speriata. Cum ? E cineva care ma cunoaste ? Am intors capul incetisor, cu atentie.Si.. am vazut un omulet albastru, care clipea des, des din ochi si astepta sa ii raspund.

   - Tu, tu..ma cunosti ? Imi stii numele ?
   - Ai febra, Tumbelina ? Sigur ca te cunosc, sunt fratele tau mai mare, Istetul. Nu mai stii ? Eu ti-am dat prenumele, pentru ca faceai  tumbe-tumbe toata ziua in burtica mamei. Erai o strumpfita neastamparata inca de atunci.
  - O strumpf..ce ?
   - Strumpfita, Adica un omulet mic, albastru, la fel ca noi toti. 

M-am uitat ingrozita la mainile si la picioarele mele : erau albastre ! Sunt o strumpfita ! Uau, sunt o strumpfita !

   - Hai, Tumbelina, aseaza-te un pic. Revino-ti! Ce e cu tine de esti atat de ciudata ? Ce ai mai facut de data asta?
   - Eu ? nimic..Adica..am plecat de langa mama pe ascuns si...
   - Ai plecat iar de langa mama ? Uff, nu stii ca, daca pleci singura de acasa, te poti rataci si poti sa te pierzi ?

Cazu pe ganduri cateva clipe..

   - Asta e! Stiu ce e cu tine! Ai ajuns la marea planta albastra! Doar polenul ei te putea face sa fii atat de ciudata si sa pari ca si cum vii de pe alta planeta.

« Planta albastra…planta albastra… » gandeam eu repede. Am vazut vreo planta albastra?

   - Mmm, nu stiu, eu, eu..nu stiu..
  - Hai, stai jos, aici, pe piatra asta. Te voi ajuta imediat, doar sunt fratele tau. Am in buzunar potiunea magica care inaltura orice efect secundar al Plantei Albastre. Dar, inainte de asta, trebuie sa imi promiti ca nu vei mai pleca de langa mama, fara stirea ei, niciodata.
- Iti promit, am baiguit eu.

Istetul, cel care zicea ca e fratele meu, a scos o sticluta mica, mica, cat jumatate din degetelul lui mic. Am sorbit o inghituta si...

   - Hei, ce cauti tu aici ? Dormi cu capul pe birou? am auzit-o o voce cunoscuta.

M-am ridicat speriata si am vazut-o pe mama, care se uita la mine cu dojana. Eu eram asezata la biroul ei mare si oval, iar pe ecranul laptopului, rula din nou si din nou : Trailerul unei animatii. Cu omuleti albastri ! Din nou ! Nuuu !

- Mami, eu nu voi mai pleca de langa tine, niciodata ! Niciodata ! Nu mai vreau sa ajung in satul pierdut al omuletilor albastri!
- Satul Pierdut ? Omuleti Albastri ? Mama si-a ridicat privirea si a vazut trailerul.


- Aaa, Strumpfii. E doar o animatie pentru copii. Una chiar draguta si interesanta.

Ma uitam la ea cu neincredere

- Uite, vad ca au un nou film  „Strumpfii: Satul Pierdut” care va fi lansat in cinematografele din Romania pe 31 martie 2017. Iti propun ca pana atunci sa ne uitam impreuna la primele doua animatii din aceasta serie, iar dupa 31 martie,sa mergem si la cel nou.
Nu trebuie sa te sperii. Din contra, sunt sigura ca iti va placea foarte mult. Sunt si ei niste omuleti care fac nazbatii ca si tine! Dar traiesc si multe momente frumoase! Si sunt amuzanti!
Dar, promite-mi ca nu te ve mai furisa de langa mine cand atipesc. M-ai speriat!
- Iti promit! Iti promit! Acum, hai sa ne uitam te rog la unul dintre filmele cu Strumpfi! Vreau sa il intreb pe Istetul de ce se numesc Tara Minunilor.

Mama s-a uitat ciudat la mine, ca si cum tocmai veneam de pe o alta planeta...

Acest articol a fost scris pentru Sprin Superblog2017