vineri, aprilie 06, 2007

O lupta continua

Primul Craciun, primul Revelion, Primul Paste din viata ei, Amelia l-a petrecut in ghips. In timp am invatat sa traim cu el. Am invatat totul in felul nostru, asa cum nu scrie nici intr-o carte: sa facem altfel decat altii baie, sa incepem diversificarea ca pe o aventura dat fiind faptul ca nu avea chiar pozitia necesara la mancat, sa ne obisnuim cu gandul ca pentru ea dormitul era doar pe spate cu muuulte bubite in timpul verii, sa invatam sa iesim la plimbare si sa facem fata tuturor privirilor curioase, sa strangem din dinti cand am auzit ca alti copii de varsta ei stau in fundulet, sa plangem cand altii faceau primul pas, iar ea inca era in ghips….

Asa au trecut 1 an si 4 luni. 16 luni in care am suportat toti impreuna alte 2 operatii, o extensie la greutati, zeci de anestezii si multe, multe lacrimi. Nu mai plangeam cand aflam de o noua anestezie, de o noua operatie.. Imi plangea doar sufletul

In fiecare luna muream incet, cand la usa salii de operatii o dadeam din bratele mele si o priveam cum pleaca plangand, privind cu disperare spre mine fara sa inteleaga de ce nu o salvez.

Traiam mereu cu speranta ca in curand va scapa, ca in curand se va intampla momentul magic… Dar treceau lunile, in fiecare luna ne internam in spital, in fiecare luna mergea la sala de operatie pentru schimbatul ghipsului sub anestezie. In fiecare luna speram ca e ultima data..

Si a fost ! A fost o data ultima data! A fost o zi in care i s-a scos ghipsul si am venit acasa in pantaloni adevarati. A fost o zi in care am plans din nou: de data asta de fericire!

Urma o alta lupta grea pentru recuperarea a ceea ce a pierdut in cei doi ani de zile, dar simteam deja aroma Fericirii. Era in Vinerea Mare a Pastelui din 2006.

.

Vinerea Mare...

Anul trecut in Vinerea Mare inainte Pastelui, vroiam sa strig in gura mare de fericire, vroiam sa impartasesc cu o lume intreaga bucuria si minunea ce se savarsise: Amelia trecuse peste un obstacol greu si lung, si in Vinerea Mare am facut primul pas spre adevarata Fericire. Pentru ca nu e fericire mai mare decat sa iti vezi copilul sanatos si cu ochii radiind de bucurie.


Cosmarul a inceput inca din maternitate.

In ziua externarii, pediatra care ii tinea locului doctoritei neonatolog de la nasterea Ameliei, m-a chemat si mi-a spus” Fetitei dvs ii pocneste un os la sold”. Nu am ascultat atenta ce mi-a spus pentru ca mi-au dat lacrimele. Gandul ca, puiul meu de cateva zile are o problema ma innebunea si nu eram in stare sa gandesc limpede.

La 5 zile de la nasterea Ameliei, eram deja la control la un chirurg pediatru renumit. Ne-a confirmat « pocnetul oaselor » dar era prea devreme sa spuna un diagnostic sigur. Nu stiu de ce nu ne-a recomandat ecografia, dar ne-a spus ca ptr radiografie e inca devreme. Pana la 2 luni jumatate a purtat doi pampersi. In aceasta perioada incercam sa fiu optimista.

Intre timp aflasem ca problema Ameliei se numeste « displazie de sold » si ca exista un procent foarte mic de cazuri unde situatia poate fi mai grava si rezolvarea mai dificila. Eram sigura ca Amelia va intra in majoritatea cu o problema simpla, care se va rezolva usor.

La 2 luni si jumatate am facut radiografia. Ni s-a spus ca problema pare a fi « un pic » mai serioasa, si ne-a trimis la un ortoped.

Intr-o zi de luni, pe 20 decembrie 2004, am mers la doctorul Neagoe Petre la control( Ii spun numele, pentru ca urmatorii doi ani ai Ameliei au fost legati de acest OM).

Chiar si acuma dupa aproape 3 ani de zile, simt acel fior si acel tremurat, acel soc, la retrairea momentului cand ni s-a spus « maine o operam ». Nu mai auzeam nimic…. Incerca sa ne explice ca e o operatie simpla, ca se va taia doar un tendon, incerca sa ne deseneze in detaliu ce avea de facut. Eu plangeam… plangeam in hohote. Nu concepeam ca ghemotocul mic din mainile mele sa treaca prin asa ceva. Nu concepeam, nu conta ca operatia era mica, era o taietura, era o operatie.

Am plans in continuu in noaptea aceea, am plans in continuu a doua zi... Din sala de operatii a iesit in ghips. Era ca o pereche de pantaloni cu doua gauri… Plangeam in continuu… Noaptea pentru mine a fost plina de ganduri, plina de sperante ca totul se va termina cat se poate de repede. Ma intrebam mereu cat de greu ii va fi Ameliei in acest ''echipament ''

A doua zi dimineata, am primit raspunsul. Imediat dupa ce s-a trezit, Amelia mi-a zambit foarte frumos. Un zambet larg si plin de bucurie. Atunci am inteles cum vom trece peste toate, atunci am inteles ca puterea si rabdarea vor veni dintr-un izvor nesecat care era Zambetul si Bucuria emanata in continuu de ochisorii ei. Atunci am inteles ca am nascut o Luptatoare.