miercuri, martie 28, 2007

Povestea continua

Curaj, perseverenta si putere are orice mama. Sunt sigura de asta. Nu as fi crezut-o daca nu as fi trait-o si eu. Nu mi-am dat seama niciodata de cata putere poate fi capabila o mama cand e vorba de copilul ei si de viitorul lui.
Puterea vine de la sine, nu stiu de unde, dar vine si esti in stare sa rastorni muntii, sa mori daca e nevoie, dar sa fie bine cel pe care l-ai asteptat atat in viata ta, sa fie bine copilul care a devenit sensul vietii.

Si gandurile ma complesesc din nou..
Ma intorc la anul 2004., la
26 septembrie 2004.


Dupa ce a trecut momentul cunoasterii, in timp ce incercam sa imi spun, ca de azi sunt MAMA, ca ea este fetita mea si sa trec peste emotia primei intalniti, mi-am amintit de Triplu Test si de faptul ca daca se adevereau datele lui, conform celor citite, scorul Apgar ar fi fost sub 7. Asa ca, de acolo de pe masa de operatie, cu lacrimile curgand si tot coprul tremurand( am avut un tremurat necontrolat toata operatia) am inceput sa intreb « care e scorul, care e scorul ? »

Mi-au spus razand” nu am vazut meciul”

M-au cusut binisor in trei straturi cica, si m-au dus in sala de reanimare. I-au dat voie sotului sa intre, iar el, desi e o persoana foarte calma si echilibrata, parea ft emotionat. Din acel moment si pana ne-am revazut a doua zi imi tot spunea doar atat « e asa de frumoasa, e asa de frumoasa, foarte frumoasa… »

Dar eu nu aveam timp de multe emotii, l-am trimis rapid sa imparta « cota parte » fiecaruia si sa vorbeasca cu neonatologul si sa vina urgent sa imi spuna scorul Apgar. Intre timp am scris un mesaj( inca tremurand de la anestezie) la cei de la serviciu sa le spun ca nu voi putea face fisierul pentru ca am nascut( aveam si eu o grija in plus cu fisierul ala)

Sotul a revenit si m-a anuntat ca neonatologul a zis ca a avut scor 8 la nastere si 9 la 5 minute. Cred ca a fost momentul in care am simtit cum bucuria si fericirea adevarata isi facea loc abia atunci in inima mea, simteam cum valul de emotie ma cuprinde si mai mult si multumeam lui Dumnezeu pentru ca e sanatoasa.


Cezariana? Cine a zis ca e usoara?...


Efectul anesteziei incepea sa treaca si incet in tot corpul se instala o durere ingrozitoare, tot mai greu de suportat. Timp de vreo 2 luni din acel moment, m-am tot intrebat de ce isi doresc femeile cezariana. Durerile de dupa operatie sunt groaznice. Din cand in cand venea doctorul sa se asigure ca sunt bine. Si ma mai apasa pe burta, moment in care imi venea sa urlu si il loveam inconstient peste mana. A doua zi m-au pus sa ma ridic in picioare si sa incep sa fac cate cativa pasi. In acel moment aveam senzatia ca cineva imi taie corpul bucati mici-mici, ca o durere fara limite imi cuprindea si mintea. Aceeasi cezariana multdorita de alte femei, mi-a dat niste dureri de cap incepand cu a doua zi de spitalizare. Dureri groaznice, care ma duceau pana la starea de voma si ameteli de nu mai vedeam lumea. Si tot acest cosmar a durat vreo 10 zile, timp in care am crezut de cateva ori ca paralizez pentru ca nu mai puteam misca capul in jos, timp in care am crezut ca nu o sa mai rezist.

Dar am mers inainte inca din prima zi, fiind convinsa ca va fi si bine. M-au mutat in salon, si am inceput sa primesc vizitele de protocol : socri, nasi, cumnat, etc.Mergeam cu ei la sala cu copii, venea o asistenta si le arata copilul prin geam, iar eu ma umflam in pene, ca era al meu si era frumos. La fiecare vizita incercam sa ma ridic din pat, dar durerea era insuportabila. Nu puteam nici sa ma intorc pe o parte noaptea, fara sa scrasnesc din dinti. Ma uitam cu invidie la o mamica care nascuse in aceeasi zi cu mine si care alerga ca o caprioara pe-acolo, avea sanii plini de lapte si ne povestea mandra cum isi alapteaza deja puiul. Eu inca nu o tinusem in brate, nu aveam lapte si o asistenta mi-a zis ca sa revin cand imi da laptele. Ma simteam de parca nu era copilul meu si trebuia sa ma rog de ele sa imi dea voie sa o vad.

Totusi dupa 48 ore, am insistat sa imi dea copilul, pentru ca auzisem de la doctorita altei colege de camera ca e ft important pentru a avea lapte sa pui copilul cat mai repede la san.

Of, spital, spital..


Am remarcat ca o asistenta pe care nu o vazusem pana atunci, era extrem de amabila, zambitoare si imi vorbea tare mult. Am aflat marti de ce. Cand a vazut-o sotul mi-a zis « uite doctorita neonatolog cu care am vorbit.. » Se pare ca el cotizase gresit si daduse banii destinati neonatologului unei asistente. Atunci am inteles si de ce neonatologul care ne adunase pe mamicile ce trebuiau sa fie externare a doua zi, a trecut rapid cu vederea fisierul fetitei noastre, spunand doar « Toma.. e bine… poate fi externata… » in timp ce la alte mamici s-a oprit sa mai discute, le-a spus lucruri in plus.. Dar nu am bagat asta in seama, atata timp cat mi s-a spus ca fetita e bine, eram fericita.

Anestezistul nu isi primise "cota" si m-a tot vizitat pana in ultima zi. Ba nu aveam banii ca erau la sot, ba nu eram eu in salon, ba nu stiu ce.. Saracul cred ca era disperat. Cand a aflat ca ma externeaza, a venit sa "mai vada cum ma simt". Desi se externa si alta colega, care il avusese si ea ca anestezist, ei nu i-a atras atentia si pe ea nu a intrebat-o "cum se simte".
I-am pus si partea lui in buzunar( ma intreb de ce ma simteam vinovata ca nu i-am dat, oricum plecam deja..). S-a uitat cat e, nu a parut ft multumit dupa fata, dar oricum, la ce dureri de cap aveam, imi venea sa ii dau cateva "complimente" ca m-a adus in starea asta nu sa ii dau bani. Dar asta ma interesa cel mai putin. Abia asteptam sa ajungem acasa si sa incepem o viata despre care nu stiam nimic: cea de parinti.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu